the puzzle way

Upgrading mode

2011-03-13T07:59:00.000-07:00

We now live with tools that can resist a generation or more. Yet, we run for upgrading as squirrels for nuts, in the Fall.

Just a few years ago I had a four-hour hand-written exam. Now the other day I could just fly to New York with a very late notice and get a computer-based exam, not having much human supervision, nor any human interaction. I would have been happy to continue to hand-write and I would have probably bought a shiny typing machine the most, just to improve my writing-life. Yet, now I type with the help of a word processor, I draw with a software that is supposed to read my mind and I have my whole life in a phone and in a vacuum which takes different shapes and names: "internet", "wikis", "twitter", "google".... and some others that I haven't upgraded to yet. I feel the race wave around me for upgrading all that: computers, phones, software, smart tablets, not to talk about the classic TV and car-upgrade.

Imagine you walk calmly in a park while people start running. Most of them, in the same direction. What would you feel then? Would you continue to walk slowly? Would you change your pace? Would you think there's something happening that you don't know of, and they do? Would you start running yourself? Let's say you would continue walking. You'd probably experience frustration, because the normal that you use to know - walking calmly in the park - is not the general normal anymore. You'd then feel tempted to find out why the other people are running and create some valid arguments for that. Then, the idea of following them would cross your mind. You'd experience a mental tension and you'd try to solve it by bringing more rational arguments. They call it solving the cognitive dissonance. Ultimately, you'd most probably think that the other people will think bad of you - they call it peer pressure - and you'd remain alone in the park anyway, if you continue to walk. So you start running.

People are actually racing for change. Change is good because change is natural. Yet, we fight and race for it.

Ironically, the technological upgrade easily transfers into our physical and psychological life. We daily upgrade our calories count; some upgrade their noses; some just upgrade husbands; others, their diplomas and their titles. Some people upgrade their garden crops, while others upgrade their house, their job, the city they live in. Lately, some even upgrade their home country. Very few though I see struggling to upgrade inside. We try to become better, but for a better job. We try to become smarter, for a better diploma. We try to become better-looking, for social recognition. Nothing is inside anymore. Nothing is private. Nobody stops racing and nobody asks why anymore. And if we do, we take the pre-packed answer, which is socially accepted, and which is, by default, good. And continue running. But what if you stop for a few seconds and look around? The perspective would change, along with the upgrading process. If we stop, for just a few seconds, we'd realize that there are no good or bad changes. There are just changes. While some cannot be avoided, for some we can discern. We'd realize that first and foremost....

Change is a mental upgrade.

Still alive and breathing

2011-02-22T05:57:00.000-08:00

Yoga physical exercises, master's thesis, projects to plan, projects to complete, craving for a spring cycling marathon, international dinners, presentations held and attended, cooking good, keeping track of what I did and designing what I will do... That's my life lately, spiced up by the good feeling of freedom, by the memories in the South and by the memories I'm building every day, as a Fulbrighter.

A new puzzle piece

2010-11-18T04:05:00.000-08:00

E dimineata tare. Atat de tare, incat nu vad prea multe pe geam daca nu-mi pun ochii de pisica. Vorbesc cu Budapesta (aka Irina I.) si sunt intrebata ce am sa fac dupa. Dupa ce termin teza, masterul, jobul, dupa ce termin de calatorit, dupa ce-mi termin conturile cu acest continent. Cum ce? Caut urmatoare piesa din puzzle. Ma indrept, natural, din zona de client service in zona de public service. Si imi place cautarea!

Romania, on its way to US media

2010-10-28T19:10:00.000-07:00

A few days ago, on a Midwestern US university website:

Internet access brings Romanians new freedoms (article about a research mission led by Ball State Anthropology Department who took a student team to rural Romania to examine the impact of free Internet access in several small villages):

Installing computers with Internet access in Romanian public libraries was designed to support positive social change in this underdeveloped eastern European nation, but it's also spurred online dating, comparison shopping and social networking, says an analysis by Ball State University. (...) "The Internet has the potential to bring most of Romania into the 21st century," Nyce added. "Right now, it is mainly an agrarian society that, for our students, resembles the rural U.S. around 1910. It will be interesting to see how the country transforms in the next decade as information technology and e-commerce becomes more prevalent."

After back and forth emailing with the authors and reasonable arguments, the article changed its tone. However, hasty generalizations and stereotypes will always make the headlines... Where is the true Romanian spirit among these?

Bad bag!

2010-10-25T20:27:00.000-07:00

Yes, I am guilty, I know! I haven't written for a while and when I used to do it, I did it in Romanian. I am now changing the gear to English, as an answer to the friends here in the US who wanted to be able to read me - their Romanian improved, but I don't want to push it :)

Now what made me finally write? A bad bag. In Muncie, Indiana.

Before I came here, one of the friends I had in the US told me that small towns are a safe place: "you can leave your bag in a park and find it untouched the next day." If I would ask my friend today what can happen with my bag if I leave it unattended around here, she'll probably say: "nobody will take it. They'll just blow it up...":

"Traffic at McGalliard Road was stopped around noon for about half an hour after police received a call to inspect a mysterious package at a gas station on the intersection of McGalliard and Oakwood Avenue. McGalliard was blocked from Tillotson to Rosewood avenues, and Oakwood Avenue was blocked from Woodmont to Royale drives. Stg. Bruce Qualles from the Muncie Police Department said the store clerk discovered a brown leather brief case at the station and called the police. The county bomb squad arrived 15 minutes later. The package was detonated at 1:25 p.m. and police proceeded to reopen the road."

Poor person who came back for the bag/brief case two hours later!

Cum e viata de student mai, mai

2010-05-30T03:20:00.000-07:00

Wall-Street.ro a publicat acum cateva zile un articol comparativ legat de viata de student: cum e in Romania, in comparatie cu alte tari. O analiza clasica. Si un pic trista. Nu pentru ca in alte tari este mai bine. E foarte bine in mediul universitar. Doar ca studentii romani cred ca e fara indoiala mai bine. Sfatul meu: mai si indoiti-va!

fulbrightpuzzle si adevarul

2010-05-02T08:21:00.000-07:00

Mirosul de cozonaci in Adevarul.

Next Academic Year. A New Year.

2010-04-27T11:08:00.000-07:00

I did it! I got the Graduate Assistant position within the School of Extended Education. I'll be in charge of marketing and communications for the online and distance academic services offered by Ball State University.

That comes with an answer to the question: will you go/come back in the US next year? Well, YES!

The assistantship offers me the opportunity to have a tuition waiver and a monthly wage, finish my masters, and, most important, work in my field of expertise with a well-rounded supervisor.

Now let the paperwork adventure begin :)

Declaratie de dragoste

2010-04-18T20:15:00.000-07:00

Multi fani pe Facebook si declaratii de dragoste pentru Romania... Cat de realist este insa acest joc?

Intotdeauna m-am intrebat care este logica simtamintelor legate de tara. Am crescut in afara poeziilor "despre tara si popor", dar le-am auzit ecourile. Cu toate acestea, n-am avut o reprezentare a sentimentului de patriotism (= dragoste de tara, da!), ori identitate nationala pana cand nu m-am aflat intr-o comunitate de studenti internationali. Acolo am cunoscut si simtit stereotipuri de toate soiurile, care deveneau difuze sau nu, in functie de flexibilitatea grupului. Acolo am simtit pe propriul obraz ca suntem o cultura mica. Acolo m-am simtit mandra cand am auzit primul multumesc stalcit. Acolo am vorbit cu bucurie despre istoria Romaniei, despre mirosul de cozonac din casa bunicii, despre transhumanta, ori despre dragul Brancusi.

Cand sunt in tara insa sentimentul de patriotism se transforma dintr-un personaj romantic intr-unul naturalist: aroma pietelor e naruita de limbajul de taraba, lumina strazilor cu tei e umbrita de namolul de suflete triste, de vaicareala nemaipomenita de care uneori imi este dor cand sunt acolo. Am taiat lista. Era prea lunga.

Cert este ca radacinile nu ni le putem schimba. Sunt in ADN-ul nostru fiziologic si cultural. Si acolo sunt probleme, si acolo sunt buni si rai, veseli si tristi, bogati si saraci. Nu e diferit decat modul in care ne raportam la acolo. Am intalnit multi romani acolo. Pare ca nu sunt acasa niciodata, desi au case impresionante. Pare ca le lipseste intotdeauna ceva. De ce? La sfarsitul fiecarei zile, sunt imigranti. Cand esti aici, asta nu inseamna nimic. Acolo, insa, e un stigmat. Viata acolo pare frumoasa, pare mai usoara, pare mai lina. Dar e cumva ceva care e impotriva firii.

Cred ca m-a napadit optimismul, pentru ca sunt acolo. Dar ce-ar fi sa incercam? Daca vom inceta sa gandim mai mult aici, deca acolo, sunt sigura ca vom schimba o litera, un cuvant, un rand, o pagina, si poate o generatie.

Do you need us to pray for you?

2010-04-05T08:32:00.000-07:00

Sunt in biblioteca, in fata unui geam mare, cu soarele patruzandu-mi in tastatura, si cu neoanele aprinse deasupra capului... dar asta este o alta poveste.

Ce ma face sa ma abat de la tastatul riguros pentru scoala este imaginea unor tineri pe care ii vad prin geamul mare - doi caucazieni (nu am voie sa spun albi, pentru ca ma bate la cap corectitudinea politica): camasa alba, cravata, ecuson in piept. Fiecare vorbeste cu un student afro-american. Imaginea asta dureaza insa de cateva zeci de minute bune.

Nu este vorba de o asociatie studenteasca, si nici nu sunt reprezentanti ai universitatii. Au Biblii in mana si intreaba oamenii daca vor sa stea de vorba cu ei. E ciudata diferenta de tinuta intre ei si interlocutori. Un alt student afro-american este invitat la dicutii, cand una dintre camasile albe ramane singura. Nu pot spune ce ma impresioneaza mai mult: diferenta de culoare*, replica: "do you need us to pray for you?" (care mi-a fost adresata de doua ori de cand sunt aici), ori durata nesfarsita a discutiilor...

*a nu se considera o afirmatie rasista, ci doar una pur vizuala. Proiectez oamenii dupa culoarea personalitatii, si nu dupa cea a pielii.

White-haired ladies and Gheorghe Zamfir

2010-03-06T03:04:00.000-08:00

It was a beautiful, sunny morning in March. It reminded me of home. A few weeks before I had held a presentation about Romania, organized by the International Programs Office, for American and international faculty and students. A student from India wrote me afterward saying he loved my presentation and invited me to hold the same presentation for an adult day care center in Muncie. He was part of the local Community Center for Vital Aging, and he was interested in organizing cultural events for Muncie community members. I accepted the invitation on the spot. First, out of curiosity - I had never seen an adult day care in the US before. Second, because I felt the urge to share some of the beautiful Romanian sounds. And they loved it! The people in the audience were some nice, white-haired ladies who were having a geography trivia session when I arrived. They were fun, interested and enthusiastic about the Romanian history, tradition and culture. They loved the monasteries' architecture, and especially the sounds of Maria Tanase's traditional music, as well as the pan-pipe ("nai") sounds of Gheorghe Zamfir. They wanted to take photos with me after the presentation, and asked for Romanian traditional dish recipes. I left there with a good feeling. They'll do better in their next international geography trivia session.

Paul Allen Bennett Graduate Scholarship in Public Relations

2010-03-05T11:07:00.000-08:00

I was selected to be the Paul A. Bennett Graduate Scholarship recipient this year. The Ball State Department of Journalism awarded me with a $1000 grant for the year 2010-2011. The funny thing is... I don't know if I'll be back next year! My Fulbright grant is for one year, and my Masters Program, for two years. I need to find financial aid or an assistant position which will allow me to self-finance the second year. Otherwise, I'll just remain with the honor of being awarded with the Departmental Scholarship... Not a small thing though.

Romania. Un succes?

2010-02-06T10:01:00.000-08:00

Am bifat un nou record in campusul Ball State. He he: numarul cel mai mare de participanti la Intercultural Exchange. Cu... A World Without Romania.

Le-a placut emotia, pasiunea, vitalitatea cu care mi-am prezentat tara de origine. Nu a fost usor sa fac asta. In primul rand, pentru ca noi, ca romani, nu avem experienta mandriei nationale. In al doilea rand, pentru ca a fost dificil sa aleg o pista pe care sa imi bazez prezentare de doar 30 de minute - istorie, georgrafie, arta, societate?

Am hotarat sa dansez o hora sanatoasa (cu ajutor din public) si sa le povestesc despre arta, care a jucat bine rolul de oglinda a istoriei, a geografiei, a socialului romanesc...

Le multumesc, asadar, Mariei Tanase, multumesc lui Dinu Lipatti, lui Gheorghe Zamfir, lui Brancusi, lui Nicolae Grigorescu, lui Eugen Ionescu, Cioran si lui Petre Tutea, ctitorilor de manastiri si tuturor autorilor anonimi din cultura romana. Dar si lui Porumboiu, lui Cristi Puiu, Anei-Maria Marinca, regizorului Andrei Serban, si tuturor celor care merita sa le multumesc, dar poate nu am facut-o...

Scrisoarea lui "cum ar fi daca"

2010-02-06T09:33:00.000-08:00

Sunt atat de multe feluri in care as putea sa povestesc cum imi e... As putea sa fac asta printr-un cuvant: unic. Ori printr-un zambet senin. In decembrie am ales sa povestesc printr-o scrisoare.

Sara pe deal si flori de cires

2010-02-02T08:20:00.000-08:00

Ce mecanisme ale constientului si subconstientului meu au facut sa ma trezesc astazi auzind in gand pe Tudor Gheorghe cantand "Sara pe deal"? Si ce mi-a determinat primul gand al diminetii: "Cel mai iubit dintre pamanteni"? Si imaginea florilor de cires din curtea bunicii... Si gustul cireselor de mai? Ce ?

Bucuria de a te gandi la acasa...

2010-01-26T13:38:00.001-08:00

Am inceput un nou semestru. Sunt la jumatatea drumului, si pare a fi din nou o intersectie. Sunt norocoasa, pentru ca am numeroase optiuni. Una dintre ele este ACASA.

Vreau sa ma intorc. Sunt realista: stiu si binele si raul din SUA, stiu avantajele si dezavantajele din Romania. Da, vreau sa ma intorc.
Aud multa tristete din Romania. O fi din cauza vremii, imi zic. Prieteni nemultumiti, prieteni cu planuri de duca, prieteni care invata germana, pentru ca alte tari sunt mai prietenoase cu medicii rezidenti decat tara noastra... Dar da, vreau sa ma intorc.
Fiecare isi cladeste singur multumirea. Daca zaboveste in a se vaicari. Si totusi... "Vreau sa ma intorc" nu cumva este o lozinca idealista? Cat de mult dureaza entuziasmul in Romania?
Nu m-am gandit prea mult la Romania cand am plecat, trebuie sa marturiesc. M-am gandit la mine si la cum sa-mi construiesc, piesa cu piesa, viitorul. Aici insa imi iau in serios rolul de "ambasador". A milita pentru o imagine pozitiva a Romaniei (ori a neutraliza-o pe cea negativa) devine un reflex cand esti in afara ei.

Oamenii inteligenti spun ca imaginea de sine proiecteaza imaginea ta in ochii celorlalti. Pentru Romania teoria aceasta pare a se verifica. In doar 4 - 5 luni am auzit destul de multe lucruri rele despre Romania in presa de aici... NPR (National Public Radio) are o preferinta nebuna pentru a arata cat de multa coruptie este in Romania si cat de prost merge totul: http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=120290631

Si ma intreb... nu cumva noi, romanii, suntem de vina? Nu cumva ne plangem prea mult? Nu cumva avem o imagine de sine care se reflecta in ceea ce cred si scriu altii despre noi? De ce nu ne concentram pe a ne imbunatati universul in loc sa ne vaicarim? De ce fugim cu totii?

Ce ne salveaza? Avem regizori geniali :) Sper sa fie intelesi cum se cuvine. Sa luam aminte:

http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=122450013

Da, m-am intors din vacanta...

2010-01-15T14:36:00.000-08:00

Fu frumos. Si sunt tare recunoscatoare pentru tot. A fost primul Craciun pe care l-am petrecut sub alt brad decat cel pe care il impodobesc in fiecare an cu parintii, acasa. M-a speriat gandul asta la inceput. Dar n-a fost rau deloc. Dimpotriva!

Familie frumoasa, rasete, iepurasi, copii frumoi si inteligenti, aer curat, aventuri la ski. Longmont, Colorado.

Apoi, aglomeratie, prea mult advertising, fascinatie, arta, prieteni dragi, diversitate. New York.

E 2010... Un an cum va doriti!!!!

-12 grade Celsius. Da, Celsius

2009-12-10T11:04:00.000-08:00

Muncie. Ultimele 10 zile din semestrul de toamna. 120 de pagini. De scris. 6 ore. De examene. Si multe carti de citit.

E fun, pentru ca toata nebunia asta imi place. Citesc lucruri care ma intereseaza, am oameni simpatici cu care sa dezbat subiectele care ma framanta, si chiar daca totul e inghetat in jur, mi-e cald. Mi-e bine.

Sarbatoarea Recoltei. Avem sau n-avem?

2009-11-28T10:20:00.000-08:00

A World of Thanks... interviu pentru revista online a universitatii

After accessing the link, press Continue, in the right down corner of the map. You'll find a Romanian and a Chinese. And a new city in Romania: Danube Harbor. Also known as Galatzi :) Eroare de editare...

non-Black Friders

2009-11-27T17:29:00.000-08:00

S-a dus. Am trait Black Friday online. Si m-am minunat. Urmeaza Electronic Black Monday. Ce nebunie! Imediat dupa cina de Thanksgiving americanii se asaza la usa magazinelor, dupa chilipiruri. Inca de la 3 dimineata. La ora 5am se deschid usile Mall-ului.

Prietenii din India au infaptuit nebunia. Si s-au intors cu o groaza de "chilipiruri". A durat o ora sa ni le arate pe toate. A durat o zi sa le cumpere.

Am refuzat sa cumpar mai mult decat am nevoie, doar pentru ca e mai ieftin. Ce fabrica de nevoi! Am refuzat sa ma trezesc devreme. Asa ca mi-am luat bicicleta la plimbare la pranz, uitand ce zi e, si bucurandu-ma de soarele cu dinti, printre gandurile la examene, la Sf. Andrei si la Sarbatorile Galatiului...

Insa cu toata impotrivirea mea, Vinerea cea Neagra m-a urmarit si m-a lovit, cand nici nu ma asteptam. Cu un stepper functional, aruncat de cineva langa colectorul de gunoi... Probabil au cumparat unul nou, de Black Friday.

Asa ca de azi sunt in forma. Fizica.

Caracatita

2009-11-16T11:53:00.000-08:00

Saptamana care tocmai s-a incheiat a fost complicata. Am complicat-o si eu in mare parte, pentru ca nu pot sa lucrez in weekend. Pur si simplu nu pot sa mai lucrez in weekend. Nu stiu de unde mi se trage. Sau poate stiu, dar nu vreau sa-mi recunosc.

Luni. Jumatate de zi pe telefon cu oameni de Client Service. De la banca si de la compania de telefonie mobila. Cu succes, in final. Curs de relatii publice seara.
Marti. Excursie in Cincinnati: Holocaust Museum. Intalnire cu doi supravietuitori. Tulburator. Seara, panel despre sistemele politice din Iran, Rusia, Islanda, Afganistan si Burkina Fasso (Africa).
Miercuri. Half Day with a Pro in Indianapolis. Borshoff PR Agency. Dupa, PRSA luncheon - mass-media panel. Seara - panel despre PR in Romania, Armenia, Rusia, Cehia si Spania. Ma lupt cu un spaniol care imi spune ca el e vestic, si ca din cauza asta nici nu se compara ce fac ei in Spania cu ce se intampla in Estul Europei.
Joi. Lucru intens pentru finalizarea unei lucrari pentru Mass Media Theory. Cu Nietzsche, Descartes si Popper pe masa.
Vineri. International Festival. 6 ore de vorbit in continuu. Despre Romania. Petrecere aniversara a la India. Seara.

Intre toate astea, 3-4 ore de somn pe noapte, teme pentru scoala si multe ganduri.

In mare parte, ganduri identitare. Sunt singurul student roman din campus. Asta ma face adesea sa fiu "Miss Rumania". Miss Romania, decorata cu toate stereotipurile despre romani: buni atleti, buni muzicieni, excelenti hoti, cei mai buni vampiri din lume. That tall girl from... Romania. Or Albania? Or Armenia? Rareori Anca, pentru cei mai multi. Nu vorbesc acum despre oamenii care-mi sunt apropiati, ci despre cei care nu au niciun interes in a afla ceva ce nu le schimba existenta in mod direct. Asta mi s-a spus: "as long as it does not interfere with my life, I don't need to know" (Mary, 22, Muncie, Indiana). E un caz unic, pentru ca macar recunoaste cu nonsalanta. In timp ce multi dintre cei pe care-i intalnesc pretind ca le pasa: afiseaza zambetul de plastic, si pun atributul "interesant". Nu va lasati pacaliti. Asta e cuvantul lor preferat cand nu au nicio opinie. Si de cele mai multe ori nu au.

Cateva exemple? Studenti americani: "Lady Gaga occupies a lot of my thoughts..." ... "Oh, you're not wearing your traditional costume on the street, in your day-to-day life? I thought you did, and you bought new clothes when coming here...", "How do I spell Europe?"(Chinese undergrad). The Spanish undergrad: "I'm Western. Your Eastern." Mda... am zis ca sunt cazuri izolate, si am refuzat sa vorbesc despre asta. Dar in saptamana ce a trecut tentaculele caracatitei au fost pline de astfel de exemple. Care m-au lovit de fiecare data in moalele capului.

Concluzia: suntem o cultura mica, dar tipam tare.

Thanksgiving. Multumesc pentru o saptamana libera inainte de examene!

2009-11-16T11:51:00.000-08:00

Colegele din agentia de PR m-au intrebat ce inseamna pentru mine Thanksgiving. Le-am raspuns sincer si direct, ca de obicei: NIMIC.

Le-am intrebat si eu pe colegele din agentia de PR ce inseamna pentru ele Thanksgiving. Mi-au raspuns filosofic si direct, ca de obicei: MANCARE. Muuuuulta mancare.

Cum ma adaptez...

2009-11-16T11:49:00.000-08:00

Doua cuvinte magice aduc fericirea pentru multi dintre oamenii pe care i-am intalnit aici: free food. E o adevarata cursa pentru free food. Free food e noul fast food. E asa de amuzant si de dureros, in acelasi timp, sa vezi cum orice eveniment se bazeaza pe free food. Succesul oricarei conferinte este hrana pentru burtile nesatule ale intelectualilor americani. Altfel nu apar la eveniment. Nu ies din scorbura! Intelectuali... asa se numeau studentii din Romania acum cativa ani, inainte ca studiile universitare sa devina un serviciu de masa, nu?

O noua descoperire

2009-11-16T11:44:00.000-08:00

Fetele care merg la facultate (aici, colegiu) au un scop in viata. Nu e profesia, ci un sot bun. Cele mai multe imi vorbesc despre cum isi folosesc ele experienta dobandita in facultatea de relatii publice pentru a-si organiza nunta, si-si etaleaza inelul de logodna. E o strategie buna, daca stau sa ma gandesc: in US educatia este un business real. Cine merge la facultate este fie bogat, fie destul de destept cat sa aiba o bursa. Ceea ce inseamna succes garantat pentru o domnisoara in cautare de un sot care o poate sustine. O teorie cat se poate de misoginista, dar dupa ceea ce vad in jur... Sorority girls are the most succesful in finding the best providing man in the campus!

Supernatural Romania

2009-11-16T11:39:00.000-08:00

Le-am spus cu dezamagire ca nu m-au lasat sa trec vama cu dintii de vampir. Si ca in programa de invatamant exista lectii de muscat pentru elevii de gimnaziu. Adanc si eficient. 3 secunde de liniste, in care au procesat umorul "ice-breakerului" meu. Apoi, rasete galagioase. Le-am castigat atentia, dar nu sunt convinsa ca nu exista una-doua persoane in sala care isi imagineaza, poate, o Romanie in care oamenii se mananca intre ei. Ei, bine, se mananca, dar nu la propriu. Asa ca imi continui prezentarea spunandu-le ca Dracula e roman pentru ca asa a vrut irlandezul Bram Stoker. Si ca desi avem un Vlad Tepes pe care am fost invatati sa-l iubim, noi nu ne suparam, dar nu prea ne identificam noi cu Dracula si vampirii lui. Sau cu vampiroaicele lui nocturne. Desi face bine la turism.

Si apoi le povestesc depre lucruri pe care cu siguranta nu le stiu: despre Mircea Eliade, despre iele si calusari, despre noaptea Sf. Andrei... Si le place. Se afunda in povesti. Americanilor le plac la nebunie povestile!

Retorica

2009-11-16T11:27:00.000-08:00

Imi stapanesc cat de mult pot reactiile de martian pe taramuri americane. In mod clar, evident, dovedit, nu sunt unul dintre ei. Sunt "the weird European". Sau the "smart European". Sau "the funky girl from Romania". In sensul de "in afara regulilor". Bun. M-am obisnuit cu asta. Si cred ca si lor le place sa fiu prin preajma. Dar sunt momente cand vulcanul izbucneste din nou. Nu inteleg! Nu suport! Cum pot oamenii astia trai asa? Si alte idei exclamative.

Un astfel de moment a fost cand un reputat ex-guvernator democrat a venit in campus sa tina o cuvantare tinerilor de la Ball State. Cu cateva ore inainte de prelegere nu aveam de gand sa merg, din cauza lungimii listei to do. Dar citesc in ziar ca universitatea a platit 18.000 de dolari ca onorariu domnului Howard Dean, pe numele lui. Fac un mic research si aflu ca BSU a obtinut chiar un discount, 28.000 de USD fiind onorariul obisnuit al politicianului in cauza. Imi zic: parte din banii care se vor duce in contul domnului Dean sunt bani Fulbright. Si constiinta ma impinge sa ocup un loc in sala. In plus, mi se activeaza subit curiozitatea legata de retorica politicienilor americani in fata studentilor. Si ma duc. Cu un francez si cu o rusoaica. Cuvantarea dureaza 35 de minute. Nu e dezastruoasa, dar se vede ca e manufacturata. In plus, ma intreb daca politicienii americani iau lectii de teatru. Omul e entertainer innascut. Si sunt uimita de modul in care apasa pe exact butoanele care trebuie in discurul lui, in asa fel incat reuseste sa primeasca de cateva ori ovatiile salii. Privesc din exterior, si e usor sa critic. Da, sunt constienta de asta. Dar... cum pot fi tinerii atat de usor de exaltat de catre un politician?

Episodul 1. Colega din Rusia, Natasha, ii adreseaza domnului Howard Dean o intrebare legata de regularizarea Interetului impotriva pornografiei. Intrebarea ei are la baza unui viol in grup petrecut cu cateva zile in urma in incinta unui liceu din California, si ipoteza ca Internetul ii face pe tineri imuni la atrocitati. Omul nici nu asculta intrebarea. Si incepe sa vorbeasca despre mama Rusia, si sa critice lipsa de libertati din fosta URSS. Rusoaica se inroseste la fata. Americanul continua discursul, de parca l-ar fi luat dintr-un sertar. Rusoaica riposteaza. Cineva din public tipa violent. Microfonul este taiat. Episodul 2. Colegul din Franta il intreaba pe reputatul si aplaudatul american de ce sunt tinerii subiect de discurs doar cand e nevoie de ei: in campanie, sau cand e nevoie de suport pentru o decizie a Guvernului. Politicianul ii da dreptate. In zece fraze diferite. Si atat. Atat de amuzant... Atat de tragic. Le trebuie un Caragiale!

Cea mai frumoasa opera de arta e natura

2009-11-09T10:19:00.000-08:00

Noapte. Cladiri luminoase. Viata de Halloween. Chicago. Parcul e inchis. Suntem poftiti agresiv sa parasim aria parcului Millenium. Nici macar nu putem sa ne fotografiem cu vestitul bob de fasole in care Chicago se oglindeste cu mandrie. Bine. Maine. Furam o poza de grup la intrare. Daca poza ar avea sunet, s-ar auzi in fundal o voce rastita de gardian bine antrenat: parcul e inchis! Am decis sa ne plangem amarul in fata lui Bob Dylan. Pana la el, alti gardieni furiosi. Sau precauti. Cum credeti.

Zi. Lumina. Bobul de fasole oglindeste betonul, otelul si frunzele galben-rosii-maronii. Traversam parcul pe deasupra, pe un pod suprarealist, si ne indreptam spre Art Institute, unde am simtit pentru prima data ca Chicago are puls. Un muzeu impresionant. O galerie de arta contemporana in care mi-as fi dorit sa respir alaturi de Iana. As fi vrut sa tai picioarele timpului... si spatiului. Si sa fiti acolo!

20 de dolari bucata de cer in Chicago

2009-11-09T09:28:00.000-08:00

Mananc pufuleti la kilogram din magazinul alimentar polonez din Chicago, ascultand saxofonul lui Miles Davis. Gandindu-ma la sarmale cu mamaliga si smantana.

In acelsi timp, ca o adevarata femeie a secolului XXI, citesc Latest Headlines si ma minunez de evenimentele care cuprind Berlinul zilele astea, la douazeci de ani de la spargerea zidului. Neindoielnic, ideea domino-ului imi place foarte tare. Si toata comunicarea din jurul evenimentului, cu tonuri de gri, presarate de speranta bleu si realism albastru.

Asta ma duce din nou cu gandul la magazinul polonez din Chicago. Si la mirosul de "masnita comunista", insa cu mai multe produse in galantar: sunca de Praga care a trecut oceanul ca sa o pot eu molfai in voie; salam de Victoria cu miros de Nic din Amzei, inclusiv rusinea mirosului in 301, catre Baneasa; carnaciori polonezi uscati de atata inotat; turte dulci cu menta si fara menta; zahar vanilinat si arome de lamaie si vanilie pentru placinta cu branza proaspata; proaspta-proaspata! Ca "poalele-n brau" ale bunicii! Am gasit si gogosari in otet. Si castraveti. Mi-o imaginez pe Lore bucurandu-se la vederea siluetei lor acre!

Iar silueta lor acra ma duce cu gandul la gustul primului pas in Chicago. As fi vrut sa gandesc in povesti cand am ajuns acolo. Dar am gandit in filme. Mai intai cold mountain, bonnie and clyde, 14 lanes highway, apoi ghetto afro. Apoi some like it hot si mirosul prohibitiei. Apoi razboiul lumilor sub si deasupra liniilor de tren. Apoi cautarea neincetata a cerului printre zgarie nori. Apoi sex and the city feeling pe Michigan Ave. Bine, mi-am imaginat pentru o secunda ca e NY. Apoi propriul film, alergand prin Four Seasons Hotel cu un francez de mana si cu rucsacul in spate, printre multe, multe cravate si multi, multi pantofi stralucitori. Cautand, din nou, cerul. Nicio fereastra. Ufff.. nu mi-a zis nimeni cat costa cerul in Chicago...

Relationships measurement

2009-10-25T23:18:00.000-07:00

Intens. Mult. Si bine, si cu pauze de bine. Oricum, intens.

Daca ar fi sa privesc de sus sederea mea aici, as spune ca e bine conturata, asa, ca o mamaliga sanatoasa! Daca e sa o privesc de mai aproape, e ca o supa multiculturala, cu valuri de spuma, si legume de la farmer's market. Si daca e sa intru in ingrediente:

Incepand cu 1 octombrie sunt membru al PRSSA (Public Relations Student Society of America). Am deja o lista de lucruri noi pe care le aflu in fiecare saptamana. Si daca nu le aflu, caut sa le aflu. Preocuparea mea ramane evaluarea activitatii de relatii publice. Si-mi dau seama odata cu acest membership de asemanari si deosebiri. De cum e Aici si cum era Acolo. De cum e vazut Acolo Aici.

Aici, energia se concentreaza pe a impresiona clientii cu rezultate masurabile. Acolo sfortarile se duc spre a educa clientul legat de ce inseamna PR si de ce sunt necesare serviciile de relatii publice. Idei - minunate, atat in Romania, cat si in Americi. Doar ca in Americi timpul i-a invatat pe oameni cat de important este un produs bun de evaluare a rezultatelor unei campanii, sau a activitatii constante de PR.

Vorbind despre masurare, apare intrebarea realismului si a validitatii. Unul dintre profesorii mei spunea ca activitatea de relatii publice opereaza cu "zona aceea intunecata, moale si umeda, numita neocortex uman". Cum poti deci sa masori ceva ce aparent e nemasurabil? Cum pot sa numeri reprezentari, atitudini, opinii, si - daca esti norocos - comportamente?

Aici am aflat ca putem pune neocortexul intre paranteze. Am avut ocazia sa stau fata in fata cu Robert Grupp, President si CEO al Institute for Public Relations (IPR), care a sustinut o prelegere la Ball State University despre provocarile activitatii de PR "in the new normal". Printre ele, PR measurement. A vorbit despre omul de PR ca despre cineva care are trebui in mod necesar sa aiba un scaun la masa manageriala. A vorbit despre new media. Si a vorbit despre lupta intre bugetele de marketing, advertising si PR. Si despre cum PR-ul pierde in mod constant cand e vorba de cifre. Si asta, pentru ca in PR evaluarea e importanta, dar, din pacate, doar la nivel superficial. L-am intrebat cum poti, totusi, sa masori ceva atat de soft. Mi-a spus ca am atins exact punctul nevralgic al problemei: practicienii se multumesc sa spuna ca obiectul cu care opereaza RP este greu masurabil, ca rezultatele sunt intangibile. Si mi-a vorbit despre relationships measurement, confirmandu-mi ipoteza ca e nevoie de un produs unitar de masurare a rezultatelor activitatii de PR. Ca e nevoie sa schimbam perspectiva dinspre PR, ca arta, spre PR, ca stiinta. Asta daca vrem un loc la masa.

Cum? TBD. To be debated in my thesis. Da, stiu, se va face PR cu sau fara teza mea. Mai credibil sau mai putin credibil. Vreau insa ca peste 10 ani sa nu mai fie necesar ca studentii sa le explice colegilor din scolile de business ce e PR, ce nu e PR, cum se face PR si de ce e necesar un departament de PR.

Ce bine ca sunt...

2009-10-11T21:42:00.000-07:00

De pe partea asta a Atlanticului lumea se vede altfel. Uneori prin letilele inghetate de la aerul conditionat, alteori prin prisma discutiilor dezghetate de caldura internationalilor, sau a americanilor inteligenti pe care-i intalnesc si-i savurez. Este ca si cum mi s-a dat sansa unui experiment antropologic negandit: vad reactii, opinii, atitudini ale nativilor vis-a-vis de evenimentele din tara de bastina, in timp real.

Am trait altfel alegerile din Germania pentru Bundestag si rezerva prietenilor mei nemti fata de FDP. Vad parca mai de aproape si mai realist conflictele din America de Sud, avand perspectiva colegei de apartament ai carei parinti s-au mutat recent din Honduras inapoi in Costa Rica, datorita crizei politice si a incertitudinii pe care aceasta a generat-o in randul populatiei. Aflu istoricul acordului turco-armean de la blanda mea colega din Armenia. Si in aceeasi zi discut cu o seama de americani sextagenari (la o masa pe care o impart cu o studenta din Rusia, un francez, o costa ricana, o nemtoaica, si trei americani) despre premiul regelui Obama. Nobel... Pentru pace...

Si apoi le spun pe scurt povestea Hertei Mueller si de ce premiul Nobel castigat de ea e valoros pentru cultura romana... E valoros pentru ca doare. E valoros pentru ca nemtii se mandresc cu el. E valoros pentru ca se refera la paginile traumei comuniste traite de Herta Mueller si de minoritatea germana din Banat. E valoros pentru ca, din pacate, comunismul a castigat un premiu Nobel!

100 points, Miss Anca!

2009-09-29T12:19:00.000-07:00

Am avut de ales: sa scriu despre furtunile iazului meu intelectual sau sa vorbesc doar despre urcusuri.... Furtunile fac bine: te ajuta sa te re-ordonezi, re-pozitionezi, re-gandesti. Urcusurile, atat timp cat nu le iei prea in serios, iti confirma re-ordonarea, re-pozitionarea si re-gandirea.

Deocamdata, 3 urcusuri:
- 100 de puncte din 100 la prima lucrare predata - reaction paper la Structura revolutiilor stiintifice, de Thomas Kuhn.
- 100 de puncte din 100 la a doua lucrare predata - opinion paper: analogie intre Printul lui Machiavelli si activitatea de relatii publice. Consideratii etice.
- am fost acceptata in agentia de relatii publice a Ball State University - Cardinal Communications - agentie studenteasca, coordonata de departamentul de Jurnalism, care... surpriza: are clienti care platesc fee-uri bune pentru munca pe care noi o facem si pe care o numim internship neplatit. Interesant conceptul de fee-based PR student agency, nu?

Aiaiai!!!!!!!!!

2009-09-10T13:37:00.000-07:00

How nice Google is...

...just when wanting to upload the previous post about my anger and the AC in my head!

I am angry today. Just today.

2009-09-10T13:17:00.001-07:00

Too many plastic people. Too many barbie dolls. Less nature.

Too much organic food that does not deserve to be called food. Too much air conditioning and too many conditioned brains, hand-made souls, and 100% natural man-made lakes.

A lot of self-confidence. Upside-down philosophical terms. Huge-bad textbooks. Nice smiles. But plastic again.

Ah… I am so angry! Maybe just because my head is about to explode from the deadly-and-everywhere-present AC: in the library, in the bus, in the classrooms… It’s like if we're being held in a freezer we’ll be better, smarter, powerful, not angry….

Well, today I have the right of being angry! I have fever. I have all the AC (air conditioning) from BSU campus in my head, and a bad textbook in front of my eyes which is talking about epistemology, ontology, axiology… in superficial terms that are not acceptable. It’s enough I had to be shown where my hand is, where my nose is, when I just wanted to know where a bathroom was… Good that we’ll study Wittgenstein and Habermas next week. Good that my brain will execute the AC and I’ll finally get the chance of stopping the revolt. Just until the anger will be back again…

Multi, inter si trans. Cultural

2009-09-07T12:34:00.000-07:00

Labor Day. Nu, nu e 1 mai!

Stau in biblioteca BSU citind A Diary of Gastric Bypass Surgery. By... Darlene K. Drummond, Assistant Professor of Communication Studies la University of Miamy, Florida. Pentru scoala: JOURN 680 (mass comm. research). Ascult muzica indiana si ploaia de afara. Am in jurul meu colegi din Armenia, Rusia, Franta, Turcia si Germania. Beau o cafea americana, si ma gandesc la cina romaneasca de mai tarziu, "ajutata" de cateva condimente vietnameze...

Dupa cina merg in Locker Room, pentru deja traditionala combinatie Rum&Coke. Ne face veseli. Si ne face sa uitam ca la 12 pm se inchide barul. Nu incalcam legea statului Indiana niciodata. Si nu pentru ca nu vrem. Imposibil sa cumperi o sticla de vin de sambata pana duminica, la 3 dimineata. Imposibil sa gasesti un pub deschis, unde sa te poti bucura de muzica, de prietenii gay si de berea proasta. Dar vine ea ziua de vineri...

Pana atunci am sa ma dumiresc cum sa citesc 500 de pagini pana saptamana viitoare, ce sa fac sa inteleg de ce nu exista autobuze catre Indianapolis, ce mananca studentii americani de au atat de multa incredere in ei, de ce e interzis sa bei pe strada, dar e permis sa vorbesti si sa dormi in biblioteca, si de ce bazinul de inot este deschis doar 2 ore la pranz... Pana ma prind de ce, am sa ma bucur de povestea unei Afro-Americance care a suferit o operatie ca sa scape de obezitate (si de diabet, respectiv hipertensiune - asta o salveaza de superficialitate, bineinteles!) si care a facut din experienta ei o carte ce ne serveste drept exemplu de autoetnografie in cursul de mass comm research. Sper...

Din dragoste de liste...

2009-08-30T23:08:00.000-07:00

Sunt pe teritoriul SUA de 21 de zile. Si am inceput deja lista lucrurilor pe care nu le-am facut/ care nu mi s-au intamplat NICIODATA, dar pe care le-am bifat aici, dintr-un foc:

- n-am stat niciodata pana la 3 dimineata intr-o biblioteca. Din simplul fapt ca bibliotecile in care am intrat eu pana acum aveau program pana la cel tarziu 8pm.
- nu am cumparat vreodata carti pentru scoala in valoare de 600 de dolari. Pentru un singur semestru.
- nu am fotografiat nicicand 200 de pagini dintr-o carte de 2000 de pagini, cu frica-n san, in fata bibliotecii, ca sa am ce sa citesc pentru un seminar.
- nu mi s-a intamplat sa bata la usa mea un politist cu insigna, sa ma intrebe daca totul este ok, doar pentru ca e usa deschisa la intrarea in casa.
- n-am fost oprita pana acum pe strada ca sa fiu ajutata sa-mi duc sacosele de cumparaturi acasa. Casa aflandu-se la 2 strazi distanta.
- nu am avut niciodata temerea ca sunt in ilegalitate.
- nu mi-a fost teama atat de des ca sunt doar o cifra sau un ID number.
- nu am folosit in ultimii ani serviciile de plata online atat cat le-am folosit in ultimele 2 saptamani.
- nu am fost indragostita de un francez.
- nu am avut vreodata atatea motive sa dansez.
- nu am auzit vreodata sextagenari facand glume deocheate si flirtand cu maiestrie, ca la 30.
- nu m-am gandit ca pot sa vad show-ul Lord of the Dance gratuit, si altundeva decat in Europa.
- nu am cunoscut pana acum oameni din Uruguay, Costa Rica, Ecuador, Armenia sau Albania.
- nu am facut atatea mamaligi intr-o singura saptamana vreodata!

Ah... si peste toate astea sta un mare sentiment de iar nu stiu unde e acasa.

Bini, bini, de maine scriu in limba vorbita aici, ca sa ma simt mai de-a locului.

Capul infundat de nori. Sau prima lectie de PR in SUA. Sau USA. Cum vreti!

2009-08-14T18:10:00.001-07:00

Stau pe scari. Aud greieri. Si nu mi se pare. Aud trenuri de marfa. Again, trenuri de calatori n-avem. Avem insa multe Mustanguri. Si multe case cu veranda si hamac. Si flori. Si oameni care mananca natural, pe scarile din fata casei. E zona de case de langa campus. E Muncie. E Indiana.

Cum am ajuns aici? Cu avionul. De la Bucuresti la New York. Si apoi iar cu avionul. De pe JFK, NY, pe Indianapolis International Airport. Doar cu o mica intarziere de 2 ore si o intamplare delicioasa pe pista de decolare: s-a anuntat imbarcarea. Bine, marturisesc. Cand am auzit anuntul de imbarcare eram la rand la Starbucks, avand in vizor o mare Cheese Danish (am aflat intre timp si TOT ce contine acea danisha de branza! - de la http://www.calorielab.com/). Si nu m-am miscat de acolo pana cand nu am avut daneza in mana.

Intamplarea delicioasa nu se refera insa la mancare, ci la prima mea lectie de PR in State. Nu-i bai, astazi nu dam note....

Dupa Starbucks m-am imbarcat pentru zborul catre Indianapolis. 35 de bucati pasageri. O stewardeza simpatica, plinuta, si trecuta de 40. Cu genul de amabilitate fortata la buzunar. Eh, decat ca in zborul Bucuresti - NY, unde stewardezele erau ca un cuib de viespi deranjate, prefer asa, imi zic. Dupa 30 de minute, cand avionul ar fi trebuit sa decoleze, ni se spune ca este o zgarietura pe o aripa si trebuie sa vina echipa tehnica sa rezolve problema. Si ni se promite ca nu va dura mai mult de 10 minute. Si apoi alte 30 de minute. Adorm. Si apoi alte 30 de minute... ni se spune ca echipa tehnica nu a gasit vopseaua potrivita si ca va trebui sa coboram din avion pana cand se va gasi o noua aeronava disponibila pentru zbor. Intre timp bagajele dormeau si ele linistite, in cala avionului. Si noi, si ele, ne-am indreptat inapoi catre aeroport. Inca 30 de minute. Se anunta zborul la poarta 23. Ne-am indreptat cuminti, toti 35, intr-acolo. O eroare. Nu se face imbarcarea. Intre timp zborul de Albany a fost anulat. Inca 15 minute. Se anunta zborul de Indianapolis la poarta 23. De data asta, pe bune. Nimeni nu mai credea insa ca vom decola de pe JFK in seara cu pricina. Si cu toate astea, am reusit! Am adormit ca o buturuga, cautand Statuia Libertatii pe harta de luminite. Si m-am trezit cu harta Indianapolisului in fata. Hey! Aia e Washington St. Aia e I-69! Cred ca am cautat prea multe hoteluri pe Google Map!

De aici, totul lin: un drum placut catre hotel, un receptioner adorabil, un pat Queen Size cu cea mai confortabila saltea din lume, o biblie langa telecomanda (m-am uitat, nu avea instructiuni de folosire a TV-ului!)... si primul meu mic dejun american: muffin, donut cu cioco, suc de portocale, iaurt Yoplait si un mar. Si o conversatie cu un cuplu sextagenar. Si o cafea mare. Cu lapte mult. Si cu gust de cafea! Mare!

Ce e o plecare

2009-08-10T14:48:00.000-07:00

O plecare inseamna bagaje - bifat.

Inseamna prieteni - bifat. Si mai mult decat atat... (ei stiu de ce verdele-i verde, buburuza-i buburuza si invitatia la nunta, invitatie la nunta!)

Inseamna ca nu-ti gasesti nimic in bagaje inainte sa pleci, mai ales daca ai opriri intermediare - bifat.

Inseamna adrenalina si scurte momente de anxietate - semibifat. Mai e si maine.

O plecare inseamna multe priviri galese. Ma-ntreb de ce.

Destul de... SUA

2009-08-06T13:27:00.000-07:00

Zilele astea am intrat mai adanc decat am facut-o vreodata in sistemul american de rezervari online si, mai ales telefonice,... pentru orice inseamna cazare si transport. Am inceput cu un complex de apartamente din Muncie, Indiana. Mi-a rapuns delicat, robotul. Cu un accent de care n-am auzit in filme. Uops: primul sfat care se aplica: America nu seamana cu nimic din ce am vazut prin ecranul Hollywood-ului. Si cu prea putin din ce am auzit. Am continuat cu un al doilea complex. Debitul verbal era cam alert pentru gustul meu. Am ajuns la concluzia ca preferam robotul.

Etapa doi: dupa ce am rezolvat cazarea in Muncie, stabilind ca voi locui intr-o casa de muzicieni (viitoarea colega de apartament este din Costa Rica si urmeaza doctoratul la BSU in studii de pian), aveam nevoie de rezervarea unui hotel in Indianapolis. Asta ar fi fost chiar simplu, daca nu mi s-ar fi respins de cateva ori cardul VISA cu care incercam sa fac rezervarea online. Pana la urma am reusit sa gasesc un site de booking VISA-friendly. Majoritatea sunt VISA-unfriendly, si MasterCard-very-friendly.

Etapa trei este, de altfel, cea mai socanta: nu exista niciun alt mijloc de transport disponibil pe 12 august, cand ajung eu, intre Indianapolis si Muncie, unde salasluieste BSU. Ca sa nu luati calendarul in piept, va spun eu ca este miezul saptamanii si ca pur si simplu NU EXISTA nimic din ce s-ar astepta un european sa existe. Autobuzul universitatii incepe sa circule abia pe 14 august, iar altceva NU EXISTA (verificat din 3 surse: Muncie Visitor's Bureau, care are geniala optiune de chat pe gmail, BSU International Office & firmele de transport din zona). Nici tren (e ceva foarte retro acolo, se pare), nici autobuz. A, ba da: autostopul, daca as vrea sa-mi incep sederea in State cu un drum al anilor '50... Poate as avea sanse macar asa sa il simt aproape pe Kerouac...

Asa ca solutia cea mai buna, mi s-a zis (pentru ca este singura), este o masina privata, cu sofer. Un sedan, mi s-a subliniat de catre Greg. Care ma va astepta oriunde in Indianapolis si ma va livra triumfator universitatii. Ok. Au inceput oamenii sa nu mai priveasca Romania asa de rau daca imi ofera limuzina pentru un drum de 120 de kilometri, imi zic. Si mai ales daca pe langa pretul care e jumatate din chiria mea pe o luna acolo, solicita, senini, si un tip de 15% pentru sofer.

Va urma, pentru ca imi caut co-locatar pentru limuzina. Nu vreau sa pastrez experienta asta doar pentru mine!

Rarely puzzled

2009-08-04T01:41:00.000-07:00

The puzzle way este asa cum am simtit eu ca s-a intamplat totul pana acum pe drumul profesional pe care-l construiesc: ca un joc, dar cu maxima concentrare. Fiecare piesa, unica si cu un rol bine definit: de colt, de mjloc, de completare. E sanatos si firesc sa faci pas dupa pas, si nu un salt care-ti poate rupe coloana vertebrala.

Asta e ritmul meu, si nu trebuie luat ca regula generala. Eu mi l-am interiorizat si functionez bine asa. Navalnic, si apoi domol, gandit, apoi iar navalnic, si apoi iar linistit. Si apoi iar linistit...

Switch on, prima parte:

Puzzle a fost laitmotivul utilizat in aplicatia pentru bursa Fulbright, care-mi cerea sa vorbesc despre activitatile mele de pana atunci, sa-mi justific parcursul profesional, sa imi conturez obiectivele... Pe scurt, sa raspund la proverbiala intrebare: cum te vezi peste 10 ani? Era in martie 2008, lucram la The Practice ca (PR) Account Executive pentru clientii GE Money si eJobs. Si imi pregateam lucrarea de licenta. A urmat interviul, in septembrie. Apoi, vestea ca sunt pe short-list pentru bursa.

Switch off, prima parte:

Dupa ce am aflat ca primisem bursa, am realizat ca pierdusem o piesa esentiala din puzzle: timpul pentru sustinerea examenelor TOEFL si GRE, necesare in aplicatia pentru universitati. Lucram. Destul de mult, ar spune unii. Atat de mult incat nu aveam timpul pretios sa mai gandesc aiurea, sau sa am sentimente (si luati-o foarte literal. nu e deloc romantat). Nu mi s-a parut ca lucram mult pana cand mi s-a spus ca nu lucrez mult. De catre supervizorii mei. Am zis ca ma straduiesc sa muncesc mai putin, si mai eficient. Si sa mai aman examenele, lucru care aducea cu el riscul de a pierde dead-line-urile de aplicare la unele universitati. Am luat atunci in calcul (si am comunicat asta Comisiei Fulbright) ideea mea de a renunta la bursa, in favoarea cuiva care chiar avea timp sa gandeasca!

Switch on, a doua parte:

Ora 11. La birou. Dupa revista presei si primele mailuri din cele 80 ale zilei. Imi suna telefonul personal, afisand un numar de telefon fix, si dezvaluind o voce jucausa, dar mereu serioasa (vocea care urma sa-mi fie calauza, numita de mai toti Fulbrighterii romani... Corina): "Domnisoara Topliceanu, aveti cateva minute? Doamna Director al Comisiei Fulbright la Bucuresti ar vrea sa va vorbeasca" Era Dorina Gutu (Tudor), primul meu profesor de Relatii Publice din facultate care m-a miscat... catre RP. "Salut, Anca. Stiu ce ai de gand sa faci. Insa nu-ti sta bine renuntarea. Mai amana-ti un pic examenele, cu riscul de a pierde dead-lineuri la unele universitati. Dar nu renunta." Nu stiu daca a fost vocea, tonul, atitudinea, ori aerul sufocant din birou, dar am zis DA.

Switch off, a doua parte:

10 aprilie 2009: "Va scriu acest mesaj pentru a va informa ca in acest an costurile de scolarizare la toate universitatile cu care suntem in legatura prin IIE au crescut in mod vizibil. In plus, disponibilitatea universitatilor americane de a oferi ajutor financiar s-a redus dramatic fata de anii trecuti. Incepand cu acest an, se ofera insa posibilitatea finalistilor care au primit raspunsuri pozitive de la universitatile americane de a acoperi din resurse proprii costurile de studiu. In acest caz, Comisia Fulbright va acoperi cheltuielile de transport si va acorda sprijin in procesul de aplicare la viza pentru Statele Unite. Va rugam sa ne informati daca doriti sa acoperiti cu resurse proprii costurile de studiu si sa continuati procesul de afiliere prin intermediul Comisiei Fulbright. In caz contrar, va rugam sa ne anuntati, pentru a opri demersurile de admitere la universitatile americane din planul dumneavoastra de afiliere."

Am zis multumesc, nu, si am mers mai departe, gandindu-ma la cum sa-mi fac timp sa gandesc.

Switch on. The end and the dawn.
Iunie 2009. Gandeam. Si un telefon m-a facut sa gandesc un pic mai mult: fusesem acceptata in programul masteral de PR al Ball State University, Muncie, Indiana. Si bursa era acoperita. Full. De Fulbright si de universitate. Pentru un an. Au inceput amuzantele liste PRO si CON. Si tipetele prietenilor mei la mine. Si mainile pline de lacrimi ale parintilor. Apoi s-a facut liniste. Gasisem piesa care-mi lipsea.

valoarea mea, valoarea ta

2009-08-03T13:29:00.001-07:00

Nu e inca maine, dar fiind atat de aproape, mainele ma mana catre marturisiri:
- primul plic alb cu banii muncii mele l-am atins in momentul in care echipa din care faceam parte - echipa Scolii nr. 43 din Micro 20, Galati - a devenit campioana nationala la handbal, in Campionatul Scolar. Tin minte curtea scolii. Tin minte textura plicului. Si supletea lui. Mandrie naiva, datorata ceremoniei publice. Intrebarea-minune insa nu a asteptat mult pana sa mi se desfasoare in minte: atat valoreaza munca? Aveam 12 ani.
- al doilea plic, sase ani mai tarziu. Din aceeasi indeletnicire. De data aceasta, ca senior in echipa Hunedoreana din Cetatea Devei. Si ca junior al vietii. Incercam sa traiesc din banii aia. Incercam sa-i inteleg si sa decid unde sa scap de ei: in librarii, in magazine de echipament sportiv, in cofetarii, in supermarket... Am stat mult in supermarket, mai ales ca in cofetarii si librarii nu prea ajungeam (ambele erau considerate factori de crestere ponderala). Tot din plicul ala am platit si amenzi. Nu auto. Ci livresti (eram in cantonament si eram prinsa de antrenor cu lumina aprinsa, citind. Aveam in cateva luni Bacalaureatul... El avea meciul de promovare in Liga. Ne-am despartit, in final. Nepotrivire de caractere: mie imi placeau cele cursive.)
- apoi am schimbat macazul. Am stat mai mult in librarii si chiar mai mult, in biblioteci (nu mai aveam plicul alb, ci o tachinare lunara, numita bursa de studiu). Nu am stat acolo atat de mult cat mi-as fi dorit, totusi. Dar mi-a tinut de foame. Si am inceput aventura voluntariatului, din curiozitate, apoi cea a practicii platite (cunoscuta ca internship), si apoi a primului plic-jumatate (cunoscut ca part-time job), apoi m-am regasit cu plicul alb, care acum nu continea decat o hartie cu un cod ascutit ca un PIN. De atunci, ma tot intreb daca ceea ce e in plasticul ala care face legatura la un ghem de bani dintr-un cont ma reprezinta, ori imi justifica munca. NU VREAU SA MUNCESC PENTRU BANI, mi-am zis. Dar am suferit acea frustrare a tanarului caruia i se spune ca i se da de mancare pentru munca prestata. "Ma pot hrani singura. Mai bine platiti-mi munca decat sa-mi platiti mancarea!" Si am zis FIRE YOURSELF. Si am inceput sa simt ca muncesc de drag, iar plasticul este, in fine, al meu, pentru ca si-a facut dreptate. Si totusi... inca intrebarea: care e valoarea mea in bani?

Mi-am zis ca trebuie sa fie maximum cat am avut intr-un cont pe numele meu vreodata, inmultit cu atatea inimi si minti cate vreau sa am, si impartit la cativa oameni pe luna. Pe care vreau sa-i fac sa zambeasca.

Iar in seara asta am aflat cat valorez, verificand contul in care mi-a intrat o parte din grantul Fulbright pe care l-am castigat. Da, e cel mai mult cat am vazut vreodata pe numele meu, si cel mai putin cat imi propun sa valorez.

De maine...

2009-08-03T02:39:00.000-07:00

...incepem sa fim altfel.

Azi mai stam asa cum suntem azi.