Colegele din agentia de PR m-au intrebat ce inseamna pentru mine Thanksgiving. Le-am raspuns sincer si direct, ca de obicei: NIMIC.
Le-am intrebat si eu pe colegele din agentia de PR ce inseamna pentru ele Thanksgiving. Mi-au raspuns filosofic si direct, ca de obicei: MANCARE. Muuuuulta mancare.
luni, 16 noiembrie 2009
Cum ma adaptez...
Doua cuvinte magice aduc fericirea pentru multi dintre oamenii pe care i-am intalnit aici: free food. E o adevarata cursa pentru free food. Free food e noul fast food. E asa de amuzant si de dureros, in acelasi timp, sa vezi cum orice eveniment se bazeaza pe free food. Succesul oricarei conferinte este hrana pentru burtile nesatule ale intelectualilor americani. Altfel nu apar la eveniment. Nu ies din scorbura! Intelectuali... asa se numeau studentii din Romania acum cativa ani, inainte ca studiile universitare sa devina un serviciu de masa, nu?
O noua descoperire
Fetele care merg la facultate (aici, colegiu) au un scop in viata. Nu e profesia, ci un sot bun. Cele mai multe imi vorbesc despre cum isi folosesc ele experienta dobandita in facultatea de relatii publice pentru a-si organiza nunta, si-si etaleaza inelul de logodna. E o strategie buna, daca stau sa ma gandesc: in US educatia este un business real. Cine merge la facultate este fie bogat, fie destul de destept cat sa aiba o bursa. Ceea ce inseamna succes garantat pentru o domnisoara in cautare de un sot care o poate sustine. O teorie cat se poate de misoginista, dar dupa ceea ce vad in jur... Sorority girls are the most succesful in finding the best providing man in the campus!
Supernatural Romania
Le-am spus cu dezamagire ca nu m-au lasat sa trec vama cu dintii de vampir. Si ca in programa de invatamant exista lectii de muscat pentru elevii de gimnaziu. Adanc si eficient. 3 secunde de liniste, in care au procesat umorul "ice-breakerului" meu. Apoi, rasete galagioase. Le-am castigat atentia, dar nu sunt convinsa ca nu exista una-doua persoane in sala care isi imagineaza, poate, o Romanie in care oamenii se mananca intre ei. Ei, bine, se mananca, dar nu la propriu. Asa ca imi continui prezentarea spunandu-le ca Dracula e roman pentru ca asa a vrut irlandezul Bram Stoker. Si ca desi avem un Vlad Tepes pe care am fost invatati sa-l iubim, noi nu ne suparam, dar nu prea ne identificam noi cu Dracula si vampirii lui. Sau cu vampiroaicele lui nocturne. Desi face bine la turism.
Si apoi le povestesc depre lucruri pe care cu siguranta nu le stiu: despre Mircea Eliade, despre iele si calusari, despre noaptea Sf. Andrei... Si le place. Se afunda in povesti. Americanilor le plac la nebunie povestile!
Si apoi le povestesc depre lucruri pe care cu siguranta nu le stiu: despre Mircea Eliade, despre iele si calusari, despre noaptea Sf. Andrei... Si le place. Se afunda in povesti. Americanilor le plac la nebunie povestile!
Retorica
Imi stapanesc cat de mult pot reactiile de martian pe taramuri americane. In mod clar, evident, dovedit, nu sunt unul dintre ei. Sunt "the weird European". Sau the "smart European". Sau "the funky girl from Romania". In sensul de "in afara regulilor". Bun. M-am obisnuit cu asta. Si cred ca si lor le place sa fiu prin preajma. Dar sunt momente cand vulcanul izbucneste din nou. Nu inteleg! Nu suport! Cum pot oamenii astia trai asa? Si alte idei exclamative.
Un astfel de moment a fost cand un reputat ex-guvernator democrat a venit in campus sa tina o cuvantare tinerilor de la Ball State. Cu cateva ore inainte de prelegere nu aveam de gand sa merg, din cauza lungimii listei to do. Dar citesc in ziar ca universitatea a platit 18.000 de dolari ca onorariu domnului Howard Dean, pe numele lui. Fac un mic research si aflu ca BSU a obtinut chiar un discount, 28.000 de USD fiind onorariul obisnuit al politicianului in cauza. Imi zic: parte din banii care se vor duce in contul domnului Dean sunt bani Fulbright. Si constiinta ma impinge sa ocup un loc in sala. In plus, mi se activeaza subit curiozitatea legata de retorica politicienilor americani in fata studentilor. Si ma duc. Cu un francez si cu o rusoaica. Cuvantarea dureaza 35 de minute. Nu e dezastruoasa, dar se vede ca e manufacturata. In plus, ma intreb daca politicienii americani iau lectii de teatru. Omul e entertainer innascut. Si sunt uimita de modul in care apasa pe exact butoanele care trebuie in discurul lui, in asa fel incat reuseste sa primeasca de cateva ori ovatiile salii. Privesc din exterior, si e usor sa critic. Da, sunt constienta de asta. Dar... cum pot fi tinerii atat de usor de exaltat de catre un politician?
Episodul 1. Colega din Rusia, Natasha, ii adreseaza domnului Howard Dean o intrebare legata de regularizarea Interetului impotriva pornografiei. Intrebarea ei are la baza unui viol in grup petrecut cu cateva zile in urma in incinta unui liceu din California, si ipoteza ca Internetul ii face pe tineri imuni la atrocitati. Omul nici nu asculta intrebarea. Si incepe sa vorbeasca despre mama Rusia, si sa critice lipsa de libertati din fosta URSS. Rusoaica se inroseste la fata. Americanul continua discursul, de parca l-ar fi luat dintr-un sertar. Rusoaica riposteaza. Cineva din public tipa violent. Microfonul este taiat. Episodul 2. Colegul din Franta il intreaba pe reputatul si aplaudatul american de ce sunt tinerii subiect de discurs doar cand e nevoie de ei: in campanie, sau cand e nevoie de suport pentru o decizie a Guvernului. Politicianul ii da dreptate. In zece fraze diferite. Si atat. Atat de amuzant... Atat de tragic. Le trebuie un Caragiale!
Un astfel de moment a fost cand un reputat ex-guvernator democrat a venit in campus sa tina o cuvantare tinerilor de la Ball State. Cu cateva ore inainte de prelegere nu aveam de gand sa merg, din cauza lungimii listei to do. Dar citesc in ziar ca universitatea a platit 18.000 de dolari ca onorariu domnului Howard Dean, pe numele lui. Fac un mic research si aflu ca BSU a obtinut chiar un discount, 28.000 de USD fiind onorariul obisnuit al politicianului in cauza. Imi zic: parte din banii care se vor duce in contul domnului Dean sunt bani Fulbright. Si constiinta ma impinge sa ocup un loc in sala. In plus, mi se activeaza subit curiozitatea legata de retorica politicienilor americani in fata studentilor. Si ma duc. Cu un francez si cu o rusoaica. Cuvantarea dureaza 35 de minute. Nu e dezastruoasa, dar se vede ca e manufacturata. In plus, ma intreb daca politicienii americani iau lectii de teatru. Omul e entertainer innascut. Si sunt uimita de modul in care apasa pe exact butoanele care trebuie in discurul lui, in asa fel incat reuseste sa primeasca de cateva ori ovatiile salii. Privesc din exterior, si e usor sa critic. Da, sunt constienta de asta. Dar... cum pot fi tinerii atat de usor de exaltat de catre un politician?
Episodul 1. Colega din Rusia, Natasha, ii adreseaza domnului Howard Dean o intrebare legata de regularizarea Interetului impotriva pornografiei. Intrebarea ei are la baza unui viol in grup petrecut cu cateva zile in urma in incinta unui liceu din California, si ipoteza ca Internetul ii face pe tineri imuni la atrocitati. Omul nici nu asculta intrebarea. Si incepe sa vorbeasca despre mama Rusia, si sa critice lipsa de libertati din fosta URSS. Rusoaica se inroseste la fata. Americanul continua discursul, de parca l-ar fi luat dintr-un sertar. Rusoaica riposteaza. Cineva din public tipa violent. Microfonul este taiat. Episodul 2. Colegul din Franta il intreaba pe reputatul si aplaudatul american de ce sunt tinerii subiect de discurs doar cand e nevoie de ei: in campanie, sau cand e nevoie de suport pentru o decizie a Guvernului. Politicianul ii da dreptate. In zece fraze diferite. Si atat. Atat de amuzant... Atat de tragic. Le trebuie un Caragiale!
luni, 9 noiembrie 2009
Cea mai frumoasa opera de arta e natura
Noapte. Cladiri luminoase. Viata de Halloween. Chicago. Parcul e inchis. Suntem poftiti agresiv sa parasim aria parcului Millenium. Nici macar nu putem sa ne fotografiem cu vestitul bob de fasole in care Chicago se oglindeste cu mandrie. Bine. Maine. Furam o poza de grup la intrare. Daca poza ar avea sunet, s-ar auzi in fundal o voce rastita de gardian bine antrenat: parcul e inchis! Am decis sa ne plangem amarul in fata lui Bob Dylan. Pana la el, alti gardieni furiosi. Sau precauti. Cum credeti.
Zi. Lumina. Bobul de fasole oglindeste betonul, otelul si frunzele galben-rosii-maronii. Traversam parcul pe deasupra, pe un pod suprarealist, si ne indreptam spre Art Institute, unde am simtit pentru prima data ca Chicago are puls. Un muzeu impresionant. O galerie de arta contemporana in care mi-as fi dorit sa respir alaturi de Iana. As fi vrut sa tai picioarele timpului... si spatiului. Si sa fiti acolo!
Zi. Lumina. Bobul de fasole oglindeste betonul, otelul si frunzele galben-rosii-maronii. Traversam parcul pe deasupra, pe un pod suprarealist, si ne indreptam spre Art Institute, unde am simtit pentru prima data ca Chicago are puls. Un muzeu impresionant. O galerie de arta contemporana in care mi-as fi dorit sa respir alaturi de Iana. As fi vrut sa tai picioarele timpului... si spatiului. Si sa fiti acolo!
20 de dolari bucata de cer in Chicago
In acelsi timp, ca o adevarata femeie a secolului XXI, citesc Latest Headlines si ma minunez de evenimentele care cuprind Berlinul zilele astea, la douazeci de ani de la spargerea zidului. Neindoielnic, ideea domino-ului imi place foarte tare. Si toata comunicarea din jurul evenimentului, cu tonuri de gri, presarate de speranta bleu si realism albastru.
Asta ma duce din nou cu gandul la magazinul polonez din Chicago. Si la mirosul de "masnita comunista", insa cu mai multe produse in galantar: sunca de Praga care a trecut oceanul ca sa o pot eu molfai in voie; salam de Victoria cu miros de Nic din Amzei, inclusiv rusinea mirosului in 301, catre Baneasa; carnaciori polonezi uscati de atata inotat; turte dulci cu menta si fara menta; zahar vanilinat si arome de lamaie si vanilie pentru placinta cu branza proaspata; proaspta-proaspata! Ca "poalele-n brau" ale bunicii! Am gasit si gogosari in otet. Si castraveti. Mi-o imaginez pe Lore bucurandu-se la vederea siluetei lor acre!
Iar silueta lor acra ma duce cu gandul la gustul primului pas in Chicago. As fi vrut sa gandesc in povesti cand am ajuns acolo. Dar am gandit in filme. Mai intai cold mountain, bonnie and clyde, 14 lanes highway, apoi ghetto afro. Apoi some like it hot si mirosul prohibitiei. Apoi razboiul lumilor sub si deasupra liniilor de tren. Apoi cautarea neincetata a cerului printre zgarie nori. Apoi sex and the city feeling pe Michigan Ave. Bine, mi-am imaginat pentru o secunda ca e NY. Apoi propriul film, alergand prin Four Seasons Hotel cu un francez de mana si cu rucsacul in spate, printre multe, multe cravate si multi, multi pantofi stralucitori. Cautand, din nou, cerul. Nicio fereastra. Ufff.. nu mi-a zis nimeni cat costa cerul in Chicago...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
