Sunt pe teritoriul SUA de 21 de zile. Si am inceput deja lista lucrurilor pe care nu le-am facut/ care nu mi s-au intamplat NICIODATA, dar pe care le-am bifat aici, dintr-un foc:
- n-am stat niciodata pana la 3 dimineata intr-o biblioteca. Din simplul fapt ca bibliotecile in care am intrat eu pana acum aveau program pana la cel tarziu 8pm.
- nu am cumparat vreodata carti pentru scoala in valoare de 600 de dolari. Pentru un singur semestru.
- nu am fotografiat nicicand 200 de pagini dintr-o carte de 2000 de pagini, cu frica-n san, in fata bibliotecii, ca sa am ce sa citesc pentru un seminar.
- nu mi s-a intamplat sa bata la usa mea un politist cu insigna, sa ma intrebe daca totul este ok, doar pentru ca e usa deschisa la intrarea in casa.
- n-am fost oprita pana acum pe strada ca sa fiu ajutata sa-mi duc sacosele de cumparaturi acasa. Casa aflandu-se la 2 strazi distanta.
- nu am avut niciodata temerea ca sunt in ilegalitate.
- nu mi-a fost teama atat de des ca sunt doar o cifra sau un ID number.
- nu am folosit in ultimii ani serviciile de plata online atat cat le-am folosit in ultimele 2 saptamani.
- nu am fost indragostita de un francez.
- nu am avut vreodata atatea motive sa dansez.
- nu am auzit vreodata sextagenari facand glume deocheate si flirtand cu maiestrie, ca la 30.
- nu m-am gandit ca pot sa vad show-ul Lord of the Dance gratuit, si altundeva decat in Europa.
- nu am cunoscut pana acum oameni din Uruguay, Costa Rica, Ecuador, Armenia sau Albania.
- nu am facut atatea mamaligi intr-o singura saptamana vreodata!
Ah... si peste toate astea sta un mare sentiment de iar nu stiu unde e acasa.
Bini, bini, de maine scriu in limba vorbita aici, ca sa ma simt mai de-a locului.
duminică, 30 august 2009
vineri, 14 august 2009
Capul infundat de nori. Sau prima lectie de PR in SUA. Sau USA. Cum vreti!
Stau pe scari. Aud greieri. Si nu mi se pare. Aud trenuri de marfa. Again, trenuri de calatori n-avem. Avem insa multe Mustanguri. Si multe case cu veranda si hamac. Si flori. Si oameni care mananca natural, pe scarile din fata casei. E zona de case de langa campus. E Muncie. E Indiana.
Cum am ajuns aici? Cu avionul. De la Bucuresti la New York. Si apoi iar cu avionul. De pe JFK, NY, pe Indianapolis International Airport. Doar cu o mica intarziere de 2 ore si o intamplare delicioasa pe pista de decolare: s-a anuntat imbarcarea. Bine, marturisesc. Cand am auzit anuntul de imbarcare eram la rand la Starbucks, avand in vizor o mare Cheese Danish (am aflat intre timp si TOT ce contine acea danisha de branza! - de la http://www.calorielab.com/). Si nu m-am miscat de acolo pana cand nu am avut daneza in mana.
Intamplarea delicioasa nu se refera insa la mancare, ci la prima mea lectie de PR in State. Nu-i bai, astazi nu dam note....
Dupa Starbucks m-am imbarcat pentru zborul catre Indianapolis. 35 de bucati pasageri. O stewardeza simpatica, plinuta, si trecuta de 40. Cu genul de amabilitate fortata la buzunar. Eh, decat ca in zborul Bucuresti - NY, unde stewardezele erau ca un cuib de viespi deranjate, prefer asa, imi zic. Dupa 30 de minute, cand avionul ar fi trebuit sa decoleze, ni se spune ca este o zgarietura pe o aripa si trebuie sa vina echipa tehnica sa rezolve problema. Si ni se promite ca nu va dura mai mult de 10 minute. Si apoi alte 30 de minute. Adorm. Si apoi alte 30 de minute... ni se spune ca echipa tehnica nu a gasit vopseaua potrivita si ca va trebui sa coboram din avion pana cand se va gasi o noua aeronava disponibila pentru zbor. Intre timp bagajele dormeau si ele linistite, in cala avionului. Si noi, si ele, ne-am indreptat inapoi catre aeroport. Inca 30 de minute. Se anunta zborul la poarta 23. Ne-am indreptat cuminti, toti 35, intr-acolo. O eroare. Nu se face imbarcarea. Intre timp zborul de Albany a fost anulat. Inca 15 minute. Se anunta zborul de Indianapolis la poarta 23. De data asta, pe bune. Nimeni nu mai credea insa ca vom decola de pe JFK in seara cu pricina. Si cu toate astea, am reusit! Am adormit ca o buturuga, cautand Statuia Libertatii pe harta de luminite. Si m-am trezit cu harta Indianapolisului in fata. Hey! Aia e Washington St. Aia e I-69! Cred ca am cautat prea multe hoteluri pe Google Map!
De aici, totul lin: un drum placut catre hotel, un receptioner adorabil, un pat Queen Size cu cea mai confortabila saltea din lume, o biblie langa telecomanda (m-am uitat, nu avea instructiuni de folosire a TV-ului!)... si primul meu mic dejun american: muffin, donut cu cioco, suc de portocale, iaurt Yoplait si un mar. Si o conversatie cu un cuplu sextagenar. Si o cafea mare. Cu lapte mult. Si cu gust de cafea! Mare!
luni, 10 august 2009
Ce e o plecare
O plecare inseamna bagaje - bifat.
Inseamna prieteni - bifat. Si mai mult decat atat... (ei stiu de ce verdele-i verde, buburuza-i buburuza si invitatia la nunta, invitatie la nunta!)
Inseamna ca nu-ti gasesti nimic in bagaje inainte sa pleci, mai ales daca ai opriri intermediare - bifat.
Inseamna adrenalina si scurte momente de anxietate - semibifat. Mai e si maine.
O plecare inseamna multe priviri galese. Ma-ntreb de ce.
Inseamna prieteni - bifat. Si mai mult decat atat... (ei stiu de ce verdele-i verde, buburuza-i buburuza si invitatia la nunta, invitatie la nunta!)
Inseamna ca nu-ti gasesti nimic in bagaje inainte sa pleci, mai ales daca ai opriri intermediare - bifat.
Inseamna adrenalina si scurte momente de anxietate - semibifat. Mai e si maine.
O plecare inseamna multe priviri galese. Ma-ntreb de ce.
joi, 6 august 2009
Destul de... SUA
Zilele astea am intrat mai adanc decat am facut-o vreodata in sistemul american de rezervari online si, mai ales telefonice,... pentru orice inseamna cazare si transport. Am inceput cu un complex de apartamente din Muncie, Indiana. Mi-a rapuns delicat, robotul. Cu un accent de care n-am auzit in filme. Uops: primul sfat care se aplica: America nu seamana cu nimic din ce am vazut prin ecranul Hollywood-ului. Si cu prea putin din ce am auzit. Am continuat cu un al doilea complex. Debitul verbal era cam alert pentru gustul meu. Am ajuns la concluzia ca preferam robotul.
Etapa doi: dupa ce am rezolvat cazarea in Muncie, stabilind ca voi locui intr-o casa de muzicieni (viitoarea colega de apartament este din Costa Rica si urmeaza doctoratul la BSU in studii de pian), aveam nevoie de rezervarea unui hotel in Indianapolis. Asta ar fi fost chiar simplu, daca nu mi s-ar fi respins de cateva ori cardul VISA cu care incercam sa fac rezervarea online. Pana la urma am reusit sa gasesc un site de booking VISA-friendly. Majoritatea sunt VISA-unfriendly, si MasterCard-very-friendly.
Etapa trei este, de altfel, cea mai socanta: nu exista niciun alt mijloc de transport disponibil pe 12 august, cand ajung eu, intre Indianapolis si Muncie, unde salasluieste BSU. Ca sa nu luati calendarul in piept, va spun eu ca este miezul saptamanii si ca pur si simplu NU EXISTA nimic din ce s-ar astepta un european sa existe. Autobuzul universitatii incepe sa circule abia pe 14 august, iar altceva NU EXISTA (verificat din 3 surse: Muncie Visitor's Bureau, care are geniala optiune de chat pe gmail, BSU International Office & firmele de transport din zona). Nici tren (e ceva foarte retro acolo, se pare), nici autobuz. A, ba da: autostopul, daca as vrea sa-mi incep sederea in State cu un drum al anilor '50... Poate as avea sanse macar asa sa il simt aproape pe Kerouac...
Asa ca solutia cea mai buna, mi s-a zis (pentru ca este singura), este o masina privata, cu sofer. Un sedan, mi s-a subliniat de catre Greg. Care ma va astepta oriunde in Indianapolis si ma va livra triumfator universitatii. Ok. Au inceput oamenii sa nu mai priveasca Romania asa de rau daca imi ofera limuzina pentru un drum de 120 de kilometri, imi zic. Si mai ales daca pe langa pretul care e jumatate din chiria mea pe o luna acolo, solicita, senini, si un tip de 15% pentru sofer.
Va urma, pentru ca imi caut co-locatar pentru limuzina. Nu vreau sa pastrez experienta asta doar pentru mine!
Etapa doi: dupa ce am rezolvat cazarea in Muncie, stabilind ca voi locui intr-o casa de muzicieni (viitoarea colega de apartament este din Costa Rica si urmeaza doctoratul la BSU in studii de pian), aveam nevoie de rezervarea unui hotel in Indianapolis. Asta ar fi fost chiar simplu, daca nu mi s-ar fi respins de cateva ori cardul VISA cu care incercam sa fac rezervarea online. Pana la urma am reusit sa gasesc un site de booking VISA-friendly. Majoritatea sunt VISA-unfriendly, si MasterCard-very-friendly.
Etapa trei este, de altfel, cea mai socanta: nu exista niciun alt mijloc de transport disponibil pe 12 august, cand ajung eu, intre Indianapolis si Muncie, unde salasluieste BSU. Ca sa nu luati calendarul in piept, va spun eu ca este miezul saptamanii si ca pur si simplu NU EXISTA nimic din ce s-ar astepta un european sa existe. Autobuzul universitatii incepe sa circule abia pe 14 august, iar altceva NU EXISTA (verificat din 3 surse: Muncie Visitor's Bureau, care are geniala optiune de chat pe gmail, BSU International Office & firmele de transport din zona). Nici tren (e ceva foarte retro acolo, se pare), nici autobuz. A, ba da: autostopul, daca as vrea sa-mi incep sederea in State cu un drum al anilor '50... Poate as avea sanse macar asa sa il simt aproape pe Kerouac...
Asa ca solutia cea mai buna, mi s-a zis (pentru ca este singura), este o masina privata, cu sofer. Un sedan, mi s-a subliniat de catre Greg. Care ma va astepta oriunde in Indianapolis si ma va livra triumfator universitatii. Ok. Au inceput oamenii sa nu mai priveasca Romania asa de rau daca imi ofera limuzina pentru un drum de 120 de kilometri, imi zic. Si mai ales daca pe langa pretul care e jumatate din chiria mea pe o luna acolo, solicita, senini, si un tip de 15% pentru sofer.
Va urma, pentru ca imi caut co-locatar pentru limuzina. Nu vreau sa pastrez experienta asta doar pentru mine!
marți, 4 august 2009
Rarely puzzled
The puzzle way este asa cum am simtit eu ca s-a intamplat totul pana acum pe drumul profesional pe care-l construiesc: ca un joc, dar cu maxima concentrare. Fiecare piesa, unica si cu un rol bine definit: de colt, de mjloc, de completare. E sanatos si firesc sa faci pas dupa pas, si nu un salt care-ti poate rupe coloana vertebrala.
Asta e ritmul meu, si nu trebuie luat ca regula generala. Eu mi l-am interiorizat si functionez bine asa. Navalnic, si apoi domol, gandit, apoi iar navalnic, si apoi iar linistit. Si apoi iar linistit...
Switch on, prima parte:
Puzzle a fost laitmotivul utilizat in aplicatia pentru bursa Fulbright, care-mi cerea sa vorbesc despre activitatile mele de pana atunci, sa-mi justific parcursul profesional, sa imi conturez obiectivele... Pe scurt, sa raspund la proverbiala intrebare: cum te vezi peste 10 ani? Era in martie 2008, lucram la The Practice ca (PR) Account Executive pentru clientii GE Money si eJobs. Si imi pregateam lucrarea de licenta. A urmat interviul, in septembrie. Apoi, vestea ca sunt pe short-list pentru bursa.
Switch off, prima parte:
Dupa ce am aflat ca primisem bursa, am realizat ca pierdusem o piesa esentiala din puzzle: timpul pentru sustinerea examenelor TOEFL si GRE, necesare in aplicatia pentru universitati. Lucram. Destul de mult, ar spune unii. Atat de mult incat nu aveam timpul pretios sa mai gandesc aiurea, sau sa am sentimente (si luati-o foarte literal. nu e deloc romantat). Nu mi s-a parut ca lucram mult pana cand mi s-a spus ca nu lucrez mult. De catre supervizorii mei. Am zis ca ma straduiesc sa muncesc mai putin, si mai eficient. Si sa mai aman examenele, lucru care aducea cu el riscul de a pierde dead-line-urile de aplicare la unele universitati. Am luat atunci in calcul (si am comunicat asta Comisiei Fulbright) ideea mea de a renunta la bursa, in favoarea cuiva care chiar avea timp sa gandeasca!
Switch on, a doua parte:
Ora 11. La birou. Dupa revista presei si primele mailuri din cele 80 ale zilei. Imi suna telefonul personal, afisand un numar de telefon fix, si dezvaluind o voce jucausa, dar mereu serioasa (vocea care urma sa-mi fie calauza, numita de mai toti Fulbrighterii romani... Corina): "Domnisoara Topliceanu, aveti cateva minute? Doamna Director al Comisiei Fulbright la Bucuresti ar vrea sa va vorbeasca" Era Dorina Gutu (Tudor), primul meu profesor de Relatii Publice din facultate care m-a miscat... catre RP. "Salut, Anca. Stiu ce ai de gand sa faci. Insa nu-ti sta bine renuntarea. Mai amana-ti un pic examenele, cu riscul de a pierde dead-lineuri la unele universitati. Dar nu renunta." Nu stiu daca a fost vocea, tonul, atitudinea, ori aerul sufocant din birou, dar am zis DA.
Switch off, a doua parte:
10 aprilie 2009: "Va scriu acest mesaj pentru a va informa ca in acest an costurile de scolarizare la toate universitatile cu care suntem in legatura prin IIE au crescut in mod vizibil. In plus, disponibilitatea universitatilor americane de a oferi ajutor financiar s-a redus dramatic fata de anii trecuti. Incepand cu acest an, se ofera insa posibilitatea finalistilor care au primit raspunsuri pozitive de la universitatile americane de a acoperi din resurse proprii costurile de studiu. In acest caz, Comisia Fulbright va acoperi cheltuielile de transport si va acorda sprijin in procesul de aplicare la viza pentru Statele Unite. Va rugam sa ne informati daca doriti sa acoperiti cu resurse proprii costurile de studiu si sa continuati procesul de afiliere prin intermediul Comisiei Fulbright. In caz contrar, va rugam sa ne anuntati, pentru a opri demersurile de admitere la universitatile americane din planul dumneavoastra de afiliere."
Am zis multumesc, nu, si am mers mai departe, gandindu-ma la cum sa-mi fac timp sa gandesc.
Switch on. The end and the dawn.
Iunie 2009. Gandeam. Si un telefon m-a facut sa gandesc un pic mai mult: fusesem acceptata in programul masteral de PR al Ball State University, Muncie, Indiana. Si bursa era acoperita. Full. De Fulbright si de universitate. Pentru un an. Au inceput amuzantele liste PRO si CON. Si tipetele prietenilor mei la mine. Si mainile pline de lacrimi ale parintilor. Apoi s-a facut liniste. Gasisem piesa care-mi lipsea.
Asta e ritmul meu, si nu trebuie luat ca regula generala. Eu mi l-am interiorizat si functionez bine asa. Navalnic, si apoi domol, gandit, apoi iar navalnic, si apoi iar linistit. Si apoi iar linistit...
Switch on, prima parte:
Puzzle a fost laitmotivul utilizat in aplicatia pentru bursa Fulbright, care-mi cerea sa vorbesc despre activitatile mele de pana atunci, sa-mi justific parcursul profesional, sa imi conturez obiectivele... Pe scurt, sa raspund la proverbiala intrebare: cum te vezi peste 10 ani? Era in martie 2008, lucram la The Practice ca (PR) Account Executive pentru clientii GE Money si eJobs. Si imi pregateam lucrarea de licenta. A urmat interviul, in septembrie. Apoi, vestea ca sunt pe short-list pentru bursa.
Switch off, prima parte:
Dupa ce am aflat ca primisem bursa, am realizat ca pierdusem o piesa esentiala din puzzle: timpul pentru sustinerea examenelor TOEFL si GRE, necesare in aplicatia pentru universitati. Lucram. Destul de mult, ar spune unii. Atat de mult incat nu aveam timpul pretios sa mai gandesc aiurea, sau sa am sentimente (si luati-o foarte literal. nu e deloc romantat). Nu mi s-a parut ca lucram mult pana cand mi s-a spus ca nu lucrez mult. De catre supervizorii mei. Am zis ca ma straduiesc sa muncesc mai putin, si mai eficient. Si sa mai aman examenele, lucru care aducea cu el riscul de a pierde dead-line-urile de aplicare la unele universitati. Am luat atunci in calcul (si am comunicat asta Comisiei Fulbright) ideea mea de a renunta la bursa, in favoarea cuiva care chiar avea timp sa gandeasca!
Switch on, a doua parte:
Ora 11. La birou. Dupa revista presei si primele mailuri din cele 80 ale zilei. Imi suna telefonul personal, afisand un numar de telefon fix, si dezvaluind o voce jucausa, dar mereu serioasa (vocea care urma sa-mi fie calauza, numita de mai toti Fulbrighterii romani... Corina): "Domnisoara Topliceanu, aveti cateva minute? Doamna Director al Comisiei Fulbright la Bucuresti ar vrea sa va vorbeasca" Era Dorina Gutu (Tudor), primul meu profesor de Relatii Publice din facultate care m-a miscat... catre RP. "Salut, Anca. Stiu ce ai de gand sa faci. Insa nu-ti sta bine renuntarea. Mai amana-ti un pic examenele, cu riscul de a pierde dead-lineuri la unele universitati. Dar nu renunta." Nu stiu daca a fost vocea, tonul, atitudinea, ori aerul sufocant din birou, dar am zis DA.
Switch off, a doua parte:
10 aprilie 2009: "Va scriu acest mesaj pentru a va informa ca in acest an costurile de scolarizare la toate universitatile cu care suntem in legatura prin IIE au crescut in mod vizibil. In plus, disponibilitatea universitatilor americane de a oferi ajutor financiar s-a redus dramatic fata de anii trecuti. Incepand cu acest an, se ofera insa posibilitatea finalistilor care au primit raspunsuri pozitive de la universitatile americane de a acoperi din resurse proprii costurile de studiu. In acest caz, Comisia Fulbright va acoperi cheltuielile de transport si va acorda sprijin in procesul de aplicare la viza pentru Statele Unite. Va rugam sa ne informati daca doriti sa acoperiti cu resurse proprii costurile de studiu si sa continuati procesul de afiliere prin intermediul Comisiei Fulbright. In caz contrar, va rugam sa ne anuntati, pentru a opri demersurile de admitere la universitatile americane din planul dumneavoastra de afiliere."
Am zis multumesc, nu, si am mers mai departe, gandindu-ma la cum sa-mi fac timp sa gandesc.
Switch on. The end and the dawn.
Iunie 2009. Gandeam. Si un telefon m-a facut sa gandesc un pic mai mult: fusesem acceptata in programul masteral de PR al Ball State University, Muncie, Indiana. Si bursa era acoperita. Full. De Fulbright si de universitate. Pentru un an. Au inceput amuzantele liste PRO si CON. Si tipetele prietenilor mei la mine. Si mainile pline de lacrimi ale parintilor. Apoi s-a facut liniste. Gasisem piesa care-mi lipsea.
luni, 3 august 2009
valoarea mea, valoarea ta
Nu e inca maine, dar fiind atat de aproape, mainele ma mana catre marturisiri:
- primul plic alb cu banii muncii mele l-am atins in momentul in care echipa din care faceam parte - echipa Scolii nr. 43 din Micro 20, Galati - a devenit campioana nationala la handbal, in Campionatul Scolar. Tin minte curtea scolii. Tin minte textura plicului. Si supletea lui. Mandrie naiva, datorata ceremoniei publice. Intrebarea-minune insa nu a asteptat mult pana sa mi se desfasoare in minte: atat valoreaza munca? Aveam 12 ani.
- al doilea plic, sase ani mai tarziu. Din aceeasi indeletnicire. De data aceasta, ca senior in echipa Hunedoreana din Cetatea Devei. Si ca junior al vietii. Incercam sa traiesc din banii aia. Incercam sa-i inteleg si sa decid unde sa scap de ei: in librarii, in magazine de echipament sportiv, in cofetarii, in supermarket... Am stat mult in supermarket, mai ales ca in cofetarii si librarii nu prea ajungeam (ambele erau considerate factori de crestere ponderala). Tot din plicul ala am platit si amenzi. Nu auto. Ci livresti (eram in cantonament si eram prinsa de antrenor cu lumina aprinsa, citind. Aveam in cateva luni Bacalaureatul... El avea meciul de promovare in Liga. Ne-am despartit, in final. Nepotrivire de caractere: mie imi placeau cele cursive.)
- apoi am schimbat macazul. Am stat mai mult in librarii si chiar mai mult, in biblioteci (nu mai aveam plicul alb, ci o tachinare lunara, numita bursa de studiu). Nu am stat acolo atat de mult cat mi-as fi dorit, totusi. Dar mi-a tinut de foame. Si am inceput aventura voluntariatului, din curiozitate, apoi cea a practicii platite (cunoscuta ca internship), si apoi a primului plic-jumatate (cunoscut ca part-time job), apoi m-am regasit cu plicul alb, care acum nu continea decat o hartie cu un cod ascutit ca un PIN. De atunci, ma tot intreb daca ceea ce e in plasticul ala care face legatura la un ghem de bani dintr-un cont ma reprezinta, ori imi justifica munca. NU VREAU SA MUNCESC PENTRU BANI, mi-am zis. Dar am suferit acea frustrare a tanarului caruia i se spune ca i se da de mancare pentru munca prestata. "Ma pot hrani singura. Mai bine platiti-mi munca decat sa-mi platiti mancarea!" Si am zis FIRE YOURSELF. Si am inceput sa simt ca muncesc de drag, iar plasticul este, in fine, al meu, pentru ca si-a facut dreptate. Si totusi... inca intrebarea: care e valoarea mea in bani?
Mi-am zis ca trebuie sa fie maximum cat am avut intr-un cont pe numele meu vreodata, inmultit cu atatea inimi si minti cate vreau sa am, si impartit la cativa oameni pe luna. Pe care vreau sa-i fac sa zambeasca.
Iar in seara asta am aflat cat valorez, verificand contul in care mi-a intrat o parte din grantul Fulbright pe care l-am castigat. Da, e cel mai mult cat am vazut vreodata pe numele meu, si cel mai putin cat imi propun sa valorez.
- primul plic alb cu banii muncii mele l-am atins in momentul in care echipa din care faceam parte - echipa Scolii nr. 43 din Micro 20, Galati - a devenit campioana nationala la handbal, in Campionatul Scolar. Tin minte curtea scolii. Tin minte textura plicului. Si supletea lui. Mandrie naiva, datorata ceremoniei publice. Intrebarea-minune insa nu a asteptat mult pana sa mi se desfasoare in minte: atat valoreaza munca? Aveam 12 ani.
- al doilea plic, sase ani mai tarziu. Din aceeasi indeletnicire. De data aceasta, ca senior in echipa Hunedoreana din Cetatea Devei. Si ca junior al vietii. Incercam sa traiesc din banii aia. Incercam sa-i inteleg si sa decid unde sa scap de ei: in librarii, in magazine de echipament sportiv, in cofetarii, in supermarket... Am stat mult in supermarket, mai ales ca in cofetarii si librarii nu prea ajungeam (ambele erau considerate factori de crestere ponderala). Tot din plicul ala am platit si amenzi. Nu auto. Ci livresti (eram in cantonament si eram prinsa de antrenor cu lumina aprinsa, citind. Aveam in cateva luni Bacalaureatul... El avea meciul de promovare in Liga. Ne-am despartit, in final. Nepotrivire de caractere: mie imi placeau cele cursive.)
- apoi am schimbat macazul. Am stat mai mult in librarii si chiar mai mult, in biblioteci (nu mai aveam plicul alb, ci o tachinare lunara, numita bursa de studiu). Nu am stat acolo atat de mult cat mi-as fi dorit, totusi. Dar mi-a tinut de foame. Si am inceput aventura voluntariatului, din curiozitate, apoi cea a practicii platite (cunoscuta ca internship), si apoi a primului plic-jumatate (cunoscut ca part-time job), apoi m-am regasit cu plicul alb, care acum nu continea decat o hartie cu un cod ascutit ca un PIN. De atunci, ma tot intreb daca ceea ce e in plasticul ala care face legatura la un ghem de bani dintr-un cont ma reprezinta, ori imi justifica munca. NU VREAU SA MUNCESC PENTRU BANI, mi-am zis. Dar am suferit acea frustrare a tanarului caruia i se spune ca i se da de mancare pentru munca prestata. "Ma pot hrani singura. Mai bine platiti-mi munca decat sa-mi platiti mancarea!" Si am zis FIRE YOURSELF. Si am inceput sa simt ca muncesc de drag, iar plasticul este, in fine, al meu, pentru ca si-a facut dreptate. Si totusi... inca intrebarea: care e valoarea mea in bani?
Mi-am zis ca trebuie sa fie maximum cat am avut intr-un cont pe numele meu vreodata, inmultit cu atatea inimi si minti cate vreau sa am, si impartit la cativa oameni pe luna. Pe care vreau sa-i fac sa zambeasca.
Iar in seara asta am aflat cat valorez, verificand contul in care mi-a intrat o parte din grantul Fulbright pe care l-am castigat. Da, e cel mai mult cat am vazut vreodata pe numele meu, si cel mai putin cat imi propun sa valorez.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
