valoarea mea, valoarea ta

Nu e inca maine, dar fiind atat de aproape, mainele ma mana catre marturisiri:
- primul plic alb cu banii muncii mele l-am atins in momentul in care echipa din care faceam parte - echipa Scolii nr. 43 din Micro 20, Galati - a devenit campioana nationala la handbal, in Campionatul Scolar. Tin minte curtea scolii. Tin minte textura plicului. Si supletea lui. Mandrie naiva, datorata ceremoniei publice. Intrebarea-minune insa nu a asteptat mult pana sa mi se desfasoare in minte: atat valoreaza munca? Aveam 12 ani.
- al doilea plic, sase ani mai tarziu. Din aceeasi indeletnicire. De data aceasta, ca senior in echipa Hunedoreana din Cetatea Devei. Si ca junior al vietii. Incercam sa traiesc din banii aia. Incercam sa-i inteleg si sa decid unde sa scap de ei: in librarii, in magazine de echipament sportiv, in cofetarii, in supermarket... Am stat mult in supermarket, mai ales ca in cofetarii si librarii nu prea ajungeam (ambele erau considerate factori de crestere ponderala). Tot din plicul ala am platit si amenzi. Nu auto. Ci livresti (eram in cantonament si eram prinsa de antrenor cu lumina aprinsa, citind. Aveam in cateva luni Bacalaureatul... El avea meciul de promovare in Liga. Ne-am despartit, in final. Nepotrivire de caractere: mie imi placeau cele cursive.)
- apoi am schimbat macazul. Am stat mai mult in librarii si chiar mai mult, in biblioteci (nu mai aveam plicul alb, ci o tachinare lunara, numita bursa de studiu). Nu am stat acolo atat de mult cat mi-as fi dorit, totusi. Dar mi-a tinut de foame. Si am inceput aventura voluntariatului, din curiozitate, apoi cea a practicii platite (cunoscuta ca internship), si apoi a primului plic-jumatate (cunoscut ca part-time job), apoi m-am regasit cu plicul alb, care acum nu continea decat o hartie cu un cod ascutit ca un PIN. De atunci, ma tot intreb daca ceea ce e in plasticul ala care face legatura la un ghem de bani dintr-un cont ma reprezinta, ori imi justifica munca. NU VREAU SA MUNCESC PENTRU BANI, mi-am zis. Dar am suferit acea frustrare a tanarului caruia i se spune ca i se da de mancare pentru munca prestata. "Ma pot hrani singura. Mai bine platiti-mi munca decat sa-mi platiti mancarea!" Si am zis FIRE YOURSELF. Si am inceput sa simt ca muncesc de drag, iar plasticul este, in fine, al meu, pentru ca si-a facut dreptate. Si totusi... inca intrebarea: care e valoarea mea in bani?

Mi-am zis ca trebuie sa fie maximum cat am avut intr-un cont pe numele meu vreodata, inmultit cu atatea inimi si minti cate vreau sa am, si impartit la cativa oameni pe luna. Pe care vreau sa-i fac sa zambeasca.

Iar in seara asta am aflat cat valorez, verificand contul in care mi-a intrat o parte din grantul Fulbright pe care l-am castigat. Da, e cel mai mult cat am vazut vreodata pe numele meu, si cel mai putin cat imi propun sa valorez.